În adâncul crizei

Scris de Stiri Luni, 23 August 2010 02:07

În adâncul crizei

joseph_stiglitz Marea recesiune din 2008 a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Aici, în Australia, analiştii o numesc CFG - criza financiară globală. Kevin Rudd, care era prim-ministru în Australia atunci când a izbucnit această criză, a pus în aplicare unul dintre cele mai bune pachete de stimulare economică de tip keynesian din lume. El a realizat că este important să acţioneze din timp, deoarece banii se cheltuiesc repede şi există riscul ca această criză să nu se termine curând. Astfel, prima parte de stimuli a constat în subvenţii în numerar, urmată de investiţii, deoarece acestea din urmă vor fi recuperate în mai mult timp.

Pachetul de stimulare al lui Rudd a funcţionat: Australia, dintre toate ţările industriale avansate, a trecut prin cea mai scurtă şi mai uşoară recesiune. Dar, în mod ironic, australienii şi-au concentrat atenţia asupra faptului că o parte din banii de investiţii nu au fost cheltuiţi cum ar fi trebuit şi asupra deficitului fiscal pe care criza şi răspunsul guvernului l-au creat.

Desigur, trebuie să facem eforturi pentru a ne asigura că banii sunt cheltuiţi în cel mai productiv mod posibil, dar oamenii şi instituţiile umane pot să greşească, iar asigurarea că banii sunt bine cheltuiţi implică anumite costuri. În jargonul economic, eficienţa implică echivalarea costului marginal asociat cu alocarea (de informaţii despre beneficiile relative ale diferitelor proiecte, cât şi cu monitorizarea investiţiilor) cu beneficiile marginale. Cu alte cuvinte: este o risipă să cheltuieşti prea mulţi bani ca să previi pierderile. Deşi atenţia tuturor este concentrată în acest moment pe pierderile din sectorul public, acestea sunt pierderi limitate în comparaţie cu risipa de resurse care rezultă din disfuncţionalităţile sectorului financiar privat, care în America se ridică deja la trilioane de dolari. De asemenea, pierderile care au rezultat deoarece resursele societăţii nu au fost folosite la maximum - consecinţă inevitabilă a lipsei unor stimuli rapizi şi puternici - le depăşesc pe cele din sectorul public.
Pentru un american, grijile australienilor cu privire la deficitul economic şi datoria naţională sunt amuzante: deficitul Australiei ca procentaj din PIB este mai mic de jumătate decât cel al Statelor Unite, iar datoria lor naţională brută este mai mică de o treime.

Fetişul deficitului nu are sens niciodată - datoria naţională este doar o parte din bilanţul unei ţări. Reducerea investiţiilor cu rentabilitate ridicată (cum ar fi cele din educaţie, infrastructură şi tehnologie ) doar pentru a reduce deficitul este cu adevărat o nebunie, mai ales în cazul unei ţări precum Australia, a cărei datorie este atât de mică. Într-adevăr, în cazul în care guvernul este preocupat de datoria pe termen lung a unei ţări, aşa cum ar trebui să fie, fetişul deficitului este cu atât mai stupid, deoarece creşterea economică ce rezultă din aceste investiţii publice va genera noi venituri.

O altă ironie este faptul că unii dintre aceiaşi australieni care au criticat deficitul financiar au criticat, de asemenea, creşterea impozitului pe activitatea minieră. Australia este norocoasă pentru că are un pământ bogat în resurse naturale, inclusiv minereu de fier. Aceste resurse fac parte din patrimoniul ţării. Ele aparţin tuturor oamenilor. Totuşi, în toate ţările companiile miniere încearcă să obţină aceste resurse gratis sau pe cât mai puţini bani. Desigur, companiile miniere vor să obţină un profit cel puţin egal cu investiţiile lor. Dar companiile care exploatează minereul de fier au câştiguri excepţionale, deoarece preţul minereului de fier a crescut foarte mult (aproape s-a dublat din 2007). Profiturile mari nu sunt un rezultat al priceperii managerilor companiilor miniere, ci al cererii imense de oţel din partea Chinei. Nu există nici un motiv pentru care doar companiile miniere ar trebui să profite de aceste resurse. Acestea ar trebui să împărtăşească această mină de aur cu cetăţenii australieni, iar o taxare corespunzătoare pe activitatea minieră este o modalitate de a asigura acest lucru.
Această sumă de bani ar trebui pusă deoparte într-un fond special, pentru a fi utilizată pentru investiţii. Ţara va deveni, în mod inevitabil, mai săracă, deoarece resursele sale naturale se epuizează, cu excepţia cazului în care valoarea capitalului său uman şi fizic creşte.

Un alt aspect din adâncul crizei este încălzirea globală. Chiar dacă nu a negat schimbările climatice, guvernul australian anterior condus de John Howard s-a alăturat administraţiei preşedintelui George W. Bush, preferând să paseze responsabilitatea pentru schimbările climatice: alţii ar trebui să-şi asume responsabilitatea de a asigura supravieţuirea planetei.
Acest lucru a fost deosebit de ciudat, dat fiind faptul că Australia a fost unul dintre beneficiarii mari ai Convenţiei de la Montreal, prin care au fost interzise gazele ce distrug stratul de ozon. Găurile din stratul de ozon îi expuneau pe australieni la radiaţii cauzatoare de cancer . Comunitatea internaţională a interzis aceste substanţe, iar găurile se închid acum. Cu toate acestea, guvernul Howard, la fel ca şi administraţia Bush, a fost dispus să expună întreaga planetă la riscurile legate de încălzirea globală, care ameninţă însăşi existenţa a numeroase state insulare.
Rudd a promis însă în campanie că va schimba această atitudine, dar eşecul convorbirilor pe tema schimbărilor climatice de la Copenhaga din decembrie anul trecut, când preşedintele Barack Obama a refuzat să-şi ia orice fel de angajament din partea Statelor Unite, angajament absolut necesar, a pus guvernul lui Rudd într-o poziţie incomodă. Eşecul Administraţiei SUA are consecinţe globale.

Cetăţenii ar trebui să se gândească la moştenirea pe care o lasă copiilor lor, din care fac parte şi datoriile financiare pe care le vor lăsa în urmă. Dar o altă parte din moştenirea noastră este climatul. Este o ipocrizie din partea guvernanţilor să pretindă că le pasă de viitor şi apoi să nu se asigurecă ţara este despăgubită corespunzător pentru epuizarea resurselor sale sau să ignore degradarea mediului înconjurător. Este chiar mai rău să ne lăsăm copiii fără infrastructura adecvată şi investiţiile publice necesare pentru a fi competitivi în secolul al XXI-lea.
Fiecare ţară se confruntă cu aceste probleme. Uneori însă conştientizezi mai bine aceste probleme prin observarea modului în care ceilalţi se confruntă cu ele. Felul în care australienii vor vota la următoarele alegeri poate fi un semn prevestitor al lucrurilor care vor veni. Să sperăm - de dragul lor şi al lumii - că vor vedea dincolo de înflorirea exagerată şi slăbiciunile personale problemele mai mari din joc.

JOSEPH E. STIGLITZ

ESTE PROFESOR UNIVERSITAR LA UNIVERSITATEA COLUMBIA ŞI LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU ECONOMIE. ULTIMA SA CARTE, „RĂMAS BUN: PIEŢELE GRATUITE ŞI SCUFUNDAREA ECONOMIEI GLOBALE", ESTE ACUM DISPONIBILĂ ÎN FRANCEZĂ, GERMANĂ, JAPONEZĂ ŞI SPANIOLĂ.

Romanian-Portal News
Sursa: romanialibera.ro

Set as favorite

Bookmark

Email this